În aceste rânduri am reușit să-ți descriu părți din călătoria  mea, un pic din experiența mea personală cu adversitatea și un pic din parcursul meu spre autocunoaștere.

Am încercat să prezint lucrurile mai didactic, încât această poveste să nu îți ofere doar o autodezvăluire ci și să te ajute să înțelegi un pic mai bine cum funcționează psihicul nostru.

Dacă te regăsești în părți ale acestei povești, dacă întâmpini și tu dificultăți și crezi că un demers psihoterapeutic alături de mine îți va fi de folos, te aștept să lucrăm împreună.

Realizez că în timp ce scriu aceste rânduri resimt aproape aceeași emoție ca prima dată când am intrat în cabinetul de psihoterapie ca și client…

„Oare ce trebuie să spun? Oare de unde să încep? Îmi este rușine… oare ce o să creadă despre mine? Oare nu o să îmi facă mai mult rău atâta expunere? Să reiau toată povestea vieții mele îmi va aduce toate emoțiile pe care încerc să le închid adânc în mine la suprafață…“ și gândurile din acest registru pot continua.

Dar față de prima zi când am fost la terapie, acum știu cum să accept și cum să depășesc astfel de gânduri, de emoții și te invit și pe tine, cititorule, dacă asta este nevoia ta, să învățăm împreună cum să îți dai voie să fii cea mai bună variantă a ta.

De la prima terapie au trecut mai bine de 13 ani și pot să spun că a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o.

Am început terapia la finalul liceului deoarece deși încercasem orice variantă posibilă cunoscută nimic nu reușea să mă facă „să scap“, „să elimin“ un comportament compulsiv care îmi provoca multă suferință.

Ceva mai târziu am aflat că se încadra în registrul tulburărilor obsesiv-compulsive și se numea tricotilomanie. Nu este o tulburare des întâlnită, poate majoritatea dintre voi nici nu ați auzit de ea, însă mie mi-a fost dat să fac cunoștință cu ea încă din copilărie.

Cu ajutorul terapiei am aflat care au fost cauzele, de unde a plecat tot și cel mai important am găsit și rezolvarea, cum să mă împac cu mine, cum să mă conțin mai bine încât să nu fie nevoie să mai recurg la comportamente obsesive care sunt mult mai dăunătoare decât benefice.

Ai auzit de mecanismele defensive ale psihicului? Cel mai probabil nu. Nici eu nu știam nimic despre ele până nu am ales să fac din psihoterapie și o profesie. Dar lasă-mă să îți spun pe scurt câte ceva despre ele.

Știu  că și în viața ta sunt prezente, deoarece așa este alcătuit psihicul fiecăruia dintre noi și sigur îți va fi de ajutor să știi mai multe despre ele și cum funcționează. O să încerc să ți le explic prin povestea mea.

Mecanismele de apărare fac parte din psihicul nostru încă din primul moment, iar unicul lor scop este acela de a ne proteja de suferință, de durere, de adversitate de orice ne pune în primejdie integritatea psihică și fizică. Ele sun formate din toate mijloacele pe care le posedă un individ pentru a diminua neliniștea profundă generată de conflictele interioare. Pentru început ele apar ca niște adaptări sănătoase la situația întâmpinată, însă dacă ele continuă pentru prea mult timp, dacă se cronicizează se transformă în adevărate tulburări sau patologii ce afectează viața persoanei.

Aceste mecanisme de autoîngrijire ale psihicului  le-am resimțit atât ca un Înger-salvându-mă din ghearele disperării, cât și ca un Demon-pregătit să mă doboare, să mă destabilizeze. Pot purta multe nume, vei citi despre ele în cărțile de psihologie și în multe alte cărți belestristice, unde  se va vorbi despre o forță interioară, sabotor intern, mecanisme de apărare, mecanisme defensive etc., care nu ne lasă să facem lucruri sau care ne apără în fața adversității.

Eu am avut atât norocul cât și ghinionul să mă întâlnesc cu aceste părți și cu ajutorul psihoterapiei să le pot recunoaște și identifica în experiența mea. Indiferent de valență, le-am numit „Forța“.

Forța a apărut prima dată în viața mea când aveam vreo 7 ani și a apărut din dorința de a mă ajuta să supraviețuiesc și atunci mi-a oferit această cale de supraviețuire: tricotilomania.

Evenimentele încărcate din familie cu perioade lungi de depresie ale celor dragi, pierderea unui membriu din familie, bullying-ul de care aveam parte la școală, au format un trio destabilizator pentru mintea oricărui copil, iar pentru a putea depăși aceste încercări psihicul meu, prin Forța, m-a ajutat.

Tricotilomania pentru început a fost ca o salvare, deoarece mă puteam detensiona în timp ce „mă jucam“ în părul meu, în acele momente mă puteam deconecta de la realitate, mi-am creat propria bulă-locul în care realitatea nu mă mai durea, nu mă mai afecta. Toată această bulă a durat aproape 16 ani. Mi-a marcat copilăria, adolescența și chiar toată viața.

În toți anii în care beneficiile erau mai mari decât costurile, când nu știam cum să îmi gestionez altfel trăirile și emoțiile spuneam că mă „joc“ cu părul meu. Când am început să resimt efectele acestui comportament, atât esteticedeoarece începusem să am goluri mari de păr în cap deoarece mi-l smulgeam în fiecare zi, în unele zile acest proces dura chiar ore întregi, am ajuns să port peruci deoarece nu mai rămăsesem cu prea mult păr în cap – cât și psihicemă vedeam ca fiind defectă, că am un handicap față de ceilalți copii, mă vedeam incapabilă de a mă opri, credeam despre mine că sunt nebună, că nu am control asupra mea – am realizat că asta nu este o joacă, ci o mutilare.

Mutilarea aceasta, de-a lungul celor 16 ani este partea negativă pe care Forța și-a arătat-o, este reversul medaliei pentru momentul de „liniște“ pe care mi l-a oferit într-o situație din trecut când  psihicul meu nu ar fi făcut altfel față. Compulsia la repetiție a unui comportament dezadaptativ, care cândva a funcționat ca o apărare este, este cea care acum provoacă suferința, durerea, conflictul intern.

Deci Forța ocupă în viața mea, ca și în viața voastră atât rolul Protectorului cât și pe cel al Persecutorului. Terapia va fi cea prin care veți învăța despre voi, veți face cunoștință cu „forța voastră interioară“ și veți găsi căi prin care să o gestionați mai bine, căi care să deservească nevoilor actuale, nu a celor din copilărie.

Trezirea la realitate, la faptul că de fapt de atâția ani de zile îmi făceam rău și nu bine, este meritul terapiei pe care o urmam.

Tot efectul al terapiei și al efortului pe care l-am depus în căutarea, dezvoltarea și cunoașterea personală este dizolvarea comportamentului compulsiv al tricotilomaniei.

Forța s-a arătat din nou în viața mea atunci când nu m-a lăsat să termin facultatea de economie, când nu m-a lăsat să aleg un viitor ce nu mi se potrivea, ce nu m-ar fi ajutat să mă cunosc mai bine, un viitor ce de fapt nu mă interesa și nu era despre mine.

La momentul respectiv am considerat că Forța m-a sabotat, ulterior am realizat că de fapt mi-a venit în ajutor. Atunci am suferit, am considerat că am avut un eșec, chiar mi l-am atribuit total începând să cred despre mine că eu sunt un eșec.

Tot în procesul terapeutic am realizat că acel sabotaj a fost de fapt un mare cadou pentru viața mea deoarece m-a eliberat de un drum pe care nu mi-l doream cu adevărat, care nu mă reprezenta, dar pe care aș fi mers, pentru că nu știam că se poate și altceva sau că am dreptul să fac altceva.

Nu am știut de la început că voi ajunge chiar eu să fiu  psihoterapeut, să fiu cea care vine în ajutorul persoanelor care au întâlnit suferința și care sunt pregătiți să își transforme viața în ciuda greutăților.

Pentru că am considerat că trebuie să rămân loiala și fidelă credințelor familiei — că „noi“ avem o înclinație spre real, matematică, nu spre filosofie, psihologie — și pentru că nu știam cum să mă uit in interiorul meu să mă ascult, să văd ce mi-ar plăcea să fac, să caut menirea  sau sensul meu, nu am simțit vreo chemare spre psihologie… mai târziu, când am mers mai în profunzime, cât am început să mă descopăr,  am realizat că am fost un copil destul de aplecat spre interior, care căuta să îi înțeleagă pe ceilalți, să vadă de ce se comportă într-un anumite fel, care era sensibil și atent la suferință…

Pentru că făceam de câțiva ani psihoterapie ca și client și pentru că începusem să simt beneficiile, am ales să urmez psihologia la facultate și din acel moment am simțit că m-am apropiat mai mult ca niciodată de mine.

Din acel moment au început și toate schimbările pozitive din comportamentul meu, atunci tulburarea obsesiv-compulsivă cu care fusesem diagnosticată s-a „evaporat“, iar după câteva luni am reușit să renunț la peruci și să ies în lume EU. Au urmat niște ani frumoși, de autocunoaștere, de dezvoltare personală, de studiu. Am învățat multe despre cine sunt eu cu adevărat.

În această perioadă am urmat Facultatea de Psihologie, am urmat cursuri de aprofundare și mentorat în psihoterapie, am început psihoterapia de grup care a fost de un real ajutor, am continuat psihoterapia individuală și m-am înscris la formare în Asociația Română de Psihoterapie Integrativă.

Am începutul lucrul cu mine pe atât de multe fronturi încât aveam senzația că sunt ca o carte deschisă, în plin proces de rescriere.

Ce îți pot spune este că acest proces al transformării personale este unul plin de suișuri și coborâșuri. Schimbarea nu este liniară.

M-am temut de multe ori de regresie, că aș putea să mă întorc în punctul din care am plecat și îți împărtășesc asta gândindu-mă că îți va fi de folos să știi că acest lucru nu are cum să se mai întâmple vreodată.

Da, vor mai exista momente în care ți se va părea că te simți la fel de rău ca altă dată, însă niciodată nu va mai fi la fel, pentru că indiferent de ce are să se întâmple, vei știi mai multe și mai bine de data asta. Nu are cum să te mai afecteze la fel de tare, pentru că tu nu mai ești la fel, tu te-ai schimbat, ai descoperit lucruri la tine care te vor ajuta să depășești mai ușor orice situație.

Nu există demers terapeutic de succes pe care să îl urmezi și să nu îți aducă un plus valoarea în viața ta, în funcționalitatea ta. Asigură-te doar că ai lângă tine psihoterapeutul care ți se potrivește cel mai bine. Nu căuta neapărat să cunoască toate școlile și formările posibile, ci mai degrabă o persoană care se cunoaște pe sine, care și-a cercetat lumea interioară și care poate înțelege și experiența ta.

O altă provocare care mi-a apărut în cale a fost atunci când am pierdut un alt membru al familiei mele. Atunci am simțit că am făcut cunoștință  frica de moarte, cu durerea, cu pierderea, cu doliul, cu lucrurile de care îmi era foarte frică și despre care credeam că aduc multă suferință, depresie și chiar dezintegrare a psihicului.

Am simțit o anxietate existențială, o frică intensă, m-am blocat, nu am știut cum să reacționez, ce să fac…

Forța a venit din nou cu răspunsul și acela a fost de splitare, disociere… M-am rupt de emoțiile mele deoarece nu știam ce să fac cu ele, cum să le gestionez, nu puteam să procesez ceea ce tocmai se întâmplase. Frica pe care o simțeam atinsese cote alarmante pentru psihicul meu care a avut nevoie să se protejeze pentru a supraviețui.

În toată acea perioadă am simțim cu adevărat forța din interiorul meu într-un mod foarte pozitiv. O parte din mine era conștientă că acest clivaj nu era deloc benefic pentru sinele meu, știa că am nevoie de ajutor astfel că mi-a dat forța în acele momente să caut să particip la un modul de psihoterapie de grup, undeva unde știam că pot avea acces la o sursă mai puternică de energie pe care să o redirecționez către procesul meu, pentru a mă putea reconecta la emoțiile mele, pentru a putea deschide calea perlaborării și mai apoi a procesării evenimentului. Psihoterapia individuală nu ar fi avut același efect într-un timp scurt.

Am reușit să particip la un modul ce se ținea chiar în weekendul următor la ARPI, un modul de Psihodramă. Pot să spun cu mâna pe inimă că acea experiența pe care am avut-o la a fost una dintre cele mai intense, vindecătoare și unificatoare din câte am trăit. Am putut cu ajutorul psihodramei să recreez cadrul de care mă temeam cel mai mult, cel la care nu am putut participa fizic în realitatea deoarece îmi era prea frică. Am recreat împreună cu grupul înmormântarea, am putut să îmi iau rămas bun, am putut să plâng, să simt durerea, să simt frica, iar tot acest travaliu mi-a permis să mă reîntorc la viață, să fiu din nou conectată cu toate părțile mele.

A urmat o perioadă de doliu peste care sau care a favorizat o altă criză internă. De data asta era vorba despre o criză existențială… atunci au început căutările mele despre sensul vieții, despre sensul meu în viață… am început să realizez cu adevărat că nu suntem niște ființe invincibile, că sfârșitul vine pentru fiecare dintre noi…

Am realizat că ziua de mâine nu îmi este asigurată, că oricând se poate întâmpla orice cu mine sau unei persoane dragi din viața mea… am realizat că nu am nimic altceva în afară de azi.

Yalom și Frakl mi-au fost companioni în acea perioadă în care viața, moarte și sensul au fost temele principale de reflecție.

După ceva timp lucrurile au părut că se așează din nou, că va veni iarăși o perioadă de creștere și liniște în viața mea, însă realitatea m-a surprins din nou.

Am avut parte pe plan relațional de un nou început, frumos, cu multe speranțe, vise, dorințe, iubire… însă pierderea unei sarcini mi-a schimbat mult starea, perspectiva și viziunea asupra vieții.

Pot spune că am avut parte de un episod depresiv după acea pierdere, chiar cu ideație suicidară, dar Forța mea interioară și partenerul de viață mi-au venit în ajutor.

Din nou am apelat la un grup de terapie, de data aceasta am ales chiar o tabără de psihoterapie, tema fiind chiar existențialismul. Cele 5–6 zile m-am pus pe picioare, m-au făcut să îmi revin din starea de anxietate de care eram cuprinsă, am reușit să nu mai am acele atacuri de panică de care fusesem cuprinsă.

N-au trecut multe luni și am rămas din nou însărcinată, iar de această dată sarcina a fost în regulă, își urma cursul ei normal. Însă eu am realizat că nu eram la fel de bine psihic, sperietura pe care o trăisem cu prima sarcină pierdută s-a arătat și a făcut să îmi fie foarte greu și frică de data aceasta. Pe toată durata sarcinii am trăit cu spaimă că o pot pierde, că pot păți eu sau fătul ceva. Tot acest stres psihic a făcut ca sarcina să se transforme în una ceva mai complicată spre final, dar totul s-a terminat cu bine la naștere.

Tranziția către maternitate a fost o perioadă extrem de provocatoare pentru mine, am învățat atât de multe despre mine și m-am schimbat atât de mult încât după vreo 2 ani mă uitam la mine în oglindă și deși mă regăseam fizic, mă simțeam complet schimbată.

Dumnezeu ne-a mai dat o provocare, fetița noastră fiind diagnosticată în jur de 5 luni cu o formă de cancer ce îi afectase coloana, fiind considerată de medici paraplegică.

Atunci cred că toate mecanismele mele de protecție s-au activat mai mult ca niciodată deoarece frica, durerea, spaima, pericolul de moarte și suferința erau ceva ce încă nu pot descrie în cuvinte… Forța a lucrat din nou în ajutorul meu, pentru a putea să fiu funcțională și prezentă pentru fiica mea pentru a primi cel mai bun tratament și îngrijire, m-a rupt din nou de emoții, de trăire, de durere. Am fost pe pilot automat multe luni de zile, deși am funcționat bine în interior eram divizată, eram goală, creierul îmi era amorțit. Am văzut și eu ca și alți părinți care au avut sau au copiii bolnavi cum e să stai pe un scaun de spital lângă patul copilului, cum este să îți fie frică că îți moare pruncul, cum este să plănuiești o altfel de viață gândindu-te că puiul îți va rămâne paraplegic, cum este să fii la mâna medicilor și să speri că poate astăzi au să îți dea o veste mai bună, sau poate astăzi îți vor vorbi mai frumos, îți vor da mai multe explicații.

Am văzut ce înseamnă o boală care îți fură atât de multe. Am simțit ce înseamnă să stai atât de multe luni în spital, iar atunci când nu mai ești în spital să stai cât mai izolat pentru a-ți proteja copilul. Izolarea a fost extrem de apăsătoare pentru mine. Iar frica constantă, stresul, durerea au făcut din mine un părinte epuizat, obosit de tot ceea ce se întâmpla. Am fost un părinte în burnout parental.

Toată această provocare m-a aduc mai aproape de credință, de Dumnezeu, de speranțe, de credința în minuni. Și noi am vut parte de o minune! Fetița noastră a supraviețuit și cu ajutorul credinței, medicilor, a iubirii noastre s-a recuperat complet, iar astăzi merge. Când toți medicii îți spun că sunt șanse mai mici de 5% ca puiul tău să mai meargă vreodată, când îl vezi pășind, când îl vezi alergând îți dai seama că ai avut parte de o minune.

Toată acea suferință pe care am trăit-o în toate lunile în care nu știam dacă fetița mea va supraviețui sau dacă va mai fi vreodată un copil complet funcțional a început să iasă la suprafață din momentul în care am aflat că ea va fi bine.

Corpul nostru este construit pentru a supraviețui, așa că atâta timp cât suntem sub stres, sub amenințare el funcționează la supracapacitate pentru a ne scăpa de pericol. Însă în momentul în care pericolul trece toate strategiile pe care le-am folosit ca să  fugim de pericol se întorc împotriva noastră. Imagini ce ne-au traumatizat, emoții puternice ce le-am refulat revin intruziv în viața noastră. Comportamentele compensatorii pe care le-am adoptat în perioada de criză se pot transforma în dependențe. Mecanismele de apărare de care vă spuneam la început revin acum, încercând să ne protejeze, însă acum nu sunt de ajutor, pentru că împiedică perlaborarea, procesarea, vindecarea.

Prin tot acest proces am trecut și eu, am încercat să anesteziez cât am putut durerea, spaima, anxietatea ce voiau să iasă deoarece mă speriam că ar putea fi prea mult de dus. Am ales să urmez un tratament psihiatric pentru 8 luni, însă când am realizat că nu face nimic altceva decât să mă amorțească și să mă îndepărteze mai mult de procesare.

De aceea eu sunt de părere că tratarea oricăror probleme de natură psihică doar prin tratament medicamentos nu este o soluție pe termen lung.

Când lucrurile au revenit cât de cât la normal, când am putut să reiau activitatea mea profesională am ales să continui cu practica în cabinet și să mă înscriu într-o nouă formare profesională deoarece mi-am dat seama că anumite experiențe necesită pregătire în psihologia traumei.

De asemenea după mai bine de un an după ce s-a încheiat tratamentul fetiței am ales să încep și un voluntariat în cadrul Asociației Magic, pentru a oferi asistență psihologică părinților care sunt în situații asemănătoare cu cea în care am fost și eu.